Cu luminile acelea false, cu privirile de gheață, uneori fețe arzând de
rușine, cu gândul, cu voie și fără de voie... că prea în afară se duce atâta
lumină, și totul în fire când te lipești de oameni, din nefire, totul în
povară... când o lași moartă, aprinzând propriul fior, totul de teamă, de
singurătate, de ploaie... cu întregul drum înspre tine, într-o zi pe care o ai
în minte, într-o zi care te-ncearcă mai altfel, mai drepți, mai îndrăzneți,
suportând întru iubire, ochii spre această lume care își poartă cuvântul,
survolând uneori fără vreun înțeles, înșelătoare speranțe, plutind în plină
dramă, gesturi triviale... cuvântul, tot mai înfășurat în dispreț, împasibil,
în nemișcare laude, nici asprime nici bunătate... Cuvântul îngrădit, fără un
surâs alinător... cuvântul, minune fără margini în miezul căruia palpită
viața... cuvântul atât de liniștit, mereu altfel, spunând lucrurile cele mai
simple, un cântec de leagăn, un vis, promisiuni, înălțări și căderi, biserici
îngenuncheate între două săruturi – poezia iubirii în timp, dar mai ales dincolo de timp, visul cu respirații dese în nopțile neliniștite.
Atunci, așteaptă-ne, cititorule
drag. Îți vom ieși înainte, îți vom arăta calea, doar aceea pe care să pășești
zâmbind și cu gândul iubirii... într-o carte cu autori dragi, cu alte
înțelesuri, care adună la un loc sărutul pur și simplu, pentru suflete
binecuvântare, sărutul, acel frison, venit pe lume sub clar de lună, „sărutul
cu ochii acoperiți și mâinile înflorite“, sărutul transpus în piatră,
veșnic luminat și celest...“
Elisabeta Gîlcescu