Întru Po(Menire)

Uite, de această dată, îmi face o bucurie postarea ta, Nynna. Mi se pare că, într-un anume fel, prietenia noastră se reinventează din când în când. Atunci când mai păstrăm încă urmele unor trăiri sensibile, de neuitat. Ceva din povestea de ieri, fără vreo interdicție sau un jurământ al tăcerii. Atunci îmi închipui diminețile acelea când eram mereu împreună, sporovăind și sorbind dintr-o cafea. Prieteni puțini, apoi fără număr, că nici nu-mi pot aminti. De unii cu emoție, de alții cu durere, pentru că i-am pierdut. Nicidecum să-i tulbur. Nu. N-ar mai avea rost. Știu cum e să rămâi mut de durere. Durerea aceea care sperie. când uiți de orice altceva. Rămâne cuvântul atât de prietenos uneori (chiar la limita devotațiunii), până în inima lui, acolo unde puțini pot. Sau noi eram cei hărăziți, în teritoriile blânde și virgine ale clipei. Acolo unde, cu pasiuni, vise, trăiri, mai altfel decât alții, un exemplu de strădanie, de la înălțimea rostirii, Arta conversației. Nimic mai frumos, nimic mai adevărat din ceea ce a fost și ar mai putea să fie...

Eli Gîlcescu

CĂRĂRILE : Sărutul

CĂRĂRILE : Sărutul: Așa mi-a rămas în minte sărutul până departe, până aproape, mărginit de minunea vie... afară de tăcere nu mai ...

CĂRĂRILE : Într-un glas

CĂRĂRILE : Într-un glas:     Inimi care băteau de nerăbdare... Rar au simțit emoții mai puternice... Peste tot, o mare de flori până la zarea-ză...

CĂRĂRILE : „Sărutul“ și... noi

CĂRĂRILE : „Sărutul“ și... noi: La Casa Universitarilor, 21 Mai 2014 O prietenie dintre cele mai alese și durabile, în felul acel...